BUCURIA DE A IUBI

Cum ştie mângâia Psaltirea – sunt dureri pe care singură Psaltirea le poate mângâia
E vremea postului. E timpul când se citeşte mai mult ca altădată Psaltirea.
Dar această carte trebuie citită nu numai pe timpul postului, ci în toate zilele vieţii noastre, căci e cartea cea mai dulce dintre toate cărţile de pe pământ. Şi e cartea ce poate mângâia mai mult decât toate cărţile şi mângâierile din lume. Sunt în viaţa aceasta dureri şi frământări pe care singură Psaltirea le poate mângâia şi uşura.
Autorul Psaltirii este Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt, Mângâietorul, aşa a întocmit această carte, ca ea să aibă leac şi untdelemn pentru toate rănile, durerile, întristările şi frământările vieţii noastre. Eşti bolnav? O sută de medici nu pot face la patul tău ceea ce face un psalm.
Eşti încercat şi întristat? O sută de prieteni şi mângâietori nu te pot mângâia aşa cum te mângâie Cuvântul lui Dumnezeu din Psaltire. Ţi s-a făcut un rău, o nedreptate, şi simţi ispita de a te mânia şi a te răzbuna? Citeşte psalmul 37 şi îndată te vei linişti. Dăm mai jos câteva părţi din acest minunat psalm, ca o pildă despre cum ştie Domnul să-Şi liniştească şi să-Şi mângâie copiii Lui:
„Nu te mânia pe cei răi şi nu te uita cu jind la cei ce fac răul, căci sunt cosiţi iute ca iarba şi se veştejesc ca verdeaţa.
Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra.
El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază.
Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El.
Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui, pe omul care îşi vede împlinirea planurilor lui rele.
Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni ţara.
Încă puţină vreme, şi cel rău nu va mai fi, te vei uita la locul unde era şi nu va mai fi.
Cel rău face planuri împotriva celui neprihănit şi scrâşneşte din dinţi împotriva lui.
Domnul râde de cel rău, căci vede că-i vine şi lui ziua.
Cei răi trag sabia şi-şi încordează arcul, ca să doboare pe cel nenorocit şi sărac, ca să junghie pe cel cu inima dreaptă.
Dar sabia intră în însăşi inima lor, Domnul sprijină pe cel drept.
El nu rămâne de ruşine în ziua nenorocirii, ci dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână.
Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.
Cel rău pândeşte pe cel drept şi caută să-l omoare.
Dar Domnul nu-l lasă în mâinile lui şi nu-l osândeşte când vine la judecată.
Am văzut pe cel rău în toată puterea lui; se întindea ca un copac verde.
Dar când am trecut a doua oară nu mai era acolo. L-am căutat, dar nu l-am mai putut găsi.
Uită-te bine la cel drept şi priveşte pe cel fără vicleşug; căci omul de pace are parte de moştenitori.
Scăparea celor drepţi vine de la Domnul; el este ocrotitorul lor la vremea necazului.
Domnul îi ajută şi îi izbăveşte; îi izbăveşte de cei răi şi îi scapă, pentru că se încred în El…”
Ce minunat este acest psalm! Despre psalmul 37 se poate spune că este un fel de Apel ceresc. E apelul drepţilor năpăstuiţi. Toţi cei mici şi slabi care aveţi de suferit de la cei mari şi tari mulţumiţi-vă cu acest Apel ceresc. Şi folosiţi acest Apel pentru care nu trebuie cheltuieli şi avocaţi. Pe acest Apel timbrat cu lacrimi fierbinţi, Domnul nu-l respinge niciodată.
Să folosim Psaltirea ca un leac ceresc pentru toate durerile şi frământările vieţii noastre.

SFANTUL SERAFIM DE SAROV

“Desi scarbele, nenorocirile si nevoile de tot felul sunt nedespartite de viata noastra pe pamant, totusi Domnul Dumnezeu n-a vrut si nu vrea ca noi sa traim numai in scarbe si napaste, de aceea ne si porunceste prin apostoli sa purtam sarcinile unii altora, prin aceasta implinind legea lui Hristos. Insusi Domnul Iisus Hristos ne da aceasta porunca, de a ne iubi unul pe altul si consolandu-ne intre noi cu aceasta dragoste frateasca, sa ne usuram calea cea dureroasa si ingusta a calatoriei noastre catre patria cereasca“.
(Sfantul Serafim de Sarov)

Spalarea picioarelor

Trebuie sa tii capul plecat, pentru ca, în felul acesta, în suflet coboara smerenia si evlavia. Astfel învatam sa-i respectam pe ceilalti, sa-i cinstim, sa-i iubim, ca mai buni decât noi, ca pe prietenii nostri, ca pe icoane ale lui Dumnezeu.
(Avva Pamvo)

BUCURIA DE A IUBI

Golgota

Bucurie sfanta

Bucurie sfanta

BUCURIA DE A IUBI

BUCURIA DE A IUBII,,

Copacul cu gunoi la rădăcină

Copacul cu gunoi la rădăcină
Un om în vârstă, pe numele său Vasile, luminat fiind de Bunul Dumnezeu, a început dintr-odată să ducă o viaţă cuvioasă, dar aceasta după ce îşi făcuse o reputaţie prin sat cum că ar avea toate păcatele strânse şi că ar fi primul în rândul păcătoşilor. Se mirară toţi cum după atâtea beţii, desfrânări, înjurături şi multe alte rele şi păcate, omul avea, de acum, curajul să se înfăţişeze Domnului, să devină nelipsit de la slujbele religioase, să se străduiască să facă bine lui si celor din jur. Pentru reputaţia lui de om păcătos, nu toată lumea din biserică îl vedea cu ochi buni, ba unul dintre credincioşi nu-l putea suferi şi mereu îi adresa câte o vorbă din care să înţeleagă că degeaba s-a pocăit acum la bătrâneţe, că tot o să ajungă în focul iadului. La vorbele acestui om, bătrânul cel cu multe păcate, nimic nu răspundea, fiindcă ştia că poate acela are dreptate. Nici după o jumătate de an, de când lepădase păcatele mari, acela nu-l slăbea pe Vasile şi îi spunea că nu îi este de ajuns ce a făcut, că pentru relele cele vechi o să ajungă în iad. Tot aşa până într-o zi, când Vasile nu mai răbdă, şi spuse: - Ascultă omule, văd că ştii multe şi eşti însetat de mântuire, de aceea am să te întreb ceva! - Întreabă-mă! răspunse acela. - Voi când vreţi ca un pom să fie mai frumos, mai vânjos si mai roditor, puneţi şi îngrăşământ? - Da Vasile, punem şi îngrăşământ, şi gunoi din grajd, îl udăm, de toate… - Apoi după mintea mea, gândesc aşa, zise Vasile. Că dacă aşa, cu voia lui Dumnezeu, copacii aceştia s-au făcut frumoşi, chiar dacă au avut gunoi la rădăcină, apoi cu atât mai mult omul - fiindcă e făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - se va face frumos şi va moşteni Împărăţia de Sus, chiar dacă a avut gunoi la rădăcină. Dacă Tatăl m-a chemat la frumuseţe, tu de ce vrei să zădărniceşti chemarea Lui cea tainică? Auzind acestea, omul acela nimic nu mai spuse si începu să-şi vadă mai mult de ale sale, decât de ale altora. Adevărat este ce a spus Vasile! Mulţi dintre Sfinţi şi Sfinte au avut "gunoi" la rădăcină: au făcut desfrânare, au tâlhărit, dar, trezindu-se la timp, s-au pocăit de păcatele lor, iar acum sunt scrişi cu roşu în calendar. Aşadar, nu vă luaţi după gura lumii! Ştiu că şi pe la dumneavoastră prin biserică mai sunt persoane din acestea, care poartă grija altora, dar luaţi aminte la cuvintele Scripturii, care spun: "Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?"

Nu sant !

  Nu sunt aşa cum par că sunt –
Un chip de sfântă înrămată
Cu fir de-argint în păr cărunt,
De lumea-ntreagă admirată.
Nu sunt aşa cum mă vedeţi...
Un ,,eu” ascuns îmi poartă chipul.
Eu ştiu că sfântă mă credeţi,
Dar relele mi-s cât nisipul.
Nu sunt aşa cum aţi crezut –
O stea în noaptea fără stele...
Sunt ca luceafărul căzut;
Doar voi mă puneţi între ele.
Nu sunt aşa cum aţi visat –
Un dor ce-şi leagănă iubirea...
Sunt un suspin care-a lăsat
În urma lui neprihănirea.

Nu sunt aşa cum mă doreaţi –
Surâs de-albastru în privire...
N-aveţi acum ce s-admiraţi,
Sunt doar o umbră de iubire.
Nu sunt aşa cum vreţi să fiu –
Un zâmbet sfânt de paşnic înger...
Sunt plâns de umbre...sidefiu,
Întors spre rana-n care sânger...
... Nici cum ai vrea Tu, Doamne, nu-s –
Copil ce-aşteaptă joc de îngeri
Visând doar flori şi fluturi Sus
Uitând de of-uri şi de plângeri...
Fă o minune, Domnul meu!
Întoarce-mă-n sfântă pruncie...
‘Noieşte-mi chipul dup-al Tău
Ca să-l păstrez şi-n Veşnicie.

Caut in zi, caut in noapte.

Caut in zi, caut in noapte

Caut in zi, caut in noapte.
Caut in rugaciuni spuse in soapte.
Caut in cei ce-au plecat dintre noi,
Caut in mine si caut in voi.

Caut chiar si in cautare.
Te caut Doamne , cu disperare.
Te caut cu foame,Te caut cu sete
In toate icoanele atarnate in perete.

Te caut in oamenii plini de pacate,
Te caut in talhari si in desfranate.
Te caut in oameni credinciosi, cuminti
Te caut in preoti, Te caut in sfinti.

Te caut in cel nou nascut, in batran
Te caut in omul cel rau si-n cel bun.
Te caut in cel neiertat, neiubit.
Te caut in cel alungat si in cel prigonit.

Te caut in cel ce nu poate ierta,
Te caut in mine si in dumneata.
Te caut in cel ce barfeste si spurca,
Te caut in cel ce zideste, in cel care urca.

Te caut in ingerii aparuti din lumina,
Te caut in cer si te caut in tina.
Si obosita de atata cautare
Caut odihna in cautare.

Esti cel ce Esti si Cel ce va veni
Esti Tot ce ma poate surpa sau zidi !
Esti plinul ce umple golul din mine
Esti sensul cuvantului BINE!

Nu te-as cauta daca nu te-as fi gasit
Intre cei doi talhari din inima mea RASTIGNIT.

Caut chiar si in cautare.
Te caut Doamne , cu disperare.
Te caut cu foame,Te caut cu sete
In toate icoanele atarnate in perete.

Te caut in oamenii plini de pacate,
Te caut in talhari si in desfranate.
Te caut in oameni credinciosi, cuminti
Te caut in preoti, Te caut in sfinti.

Te caut in cel nou nascut, in batran
Te caut in omul cel rau si-n cel bun.
Te caut in cel neiertat, neiubit.
Te caut in cel alungat si in cel prigonit.

Te caut in cel ce nu poate ierta,
Te caut in mine si in dumneata.
Te caut in cel ce barfeste si spurca,
Te caut in cel ce zideste, in cel care urca.

Te caut in ingerii aparuti din lumina,
Te caut in cer si te caut in tina.
Si obosita de atata cautare
Caut odihna in cautare.

Esti cel ce Esti si Cel ce va veni
Esti Tot ce ma poate surpa sau zidi !
Esti plinul ce umple golul din mine
Esti sensul cuvantului BINE!

Nu te-as cauta daca nu te-as fi gasit
Intre cei doi talhari din inima mea RASTIGNIT.

„Mamă, ai grijă!”

„Mamă, ai grijă!”

Dacă într-un număr trecut am vorbit despre „Când începe educaţia?”, de data aceasta facem din nou apel la sfaturile Sfântului Irineu de Ecaterinburg, care ne avertizează despre ce se întâmplă dacă formarea nu se face la timp şi cum trebuie. Fragmentul ne-a fost trimis din dragostea unui părinte român din Muntele Athos, unde publicaţia noastră a fost primită cu bucurie, de curând. Iată deci reţeta unui eşec sigur în educarea copilului:

De mic nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.

Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.

Nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!”. Aşa spun cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi îngustime de minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţă şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea este cea care îl nedreptăţeşte.

Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile, pune-le la locul lor!”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui, şi că pentru toate sunt întotdeauna ceilalţi răspunzători.

Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor), să citească orice, fără ca să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest chip instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată!

Nu-i daţi vreo povăţuire duhovnicească. În faţa lui, luaţi în zeflemea şi batjocură credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce-i urmează. Când copilul creşte, „va alege singur”.

Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră cândva”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului i-o dă banul, indiferent cum a fost obţinut.

Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face cealaltă!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi… traume sufleteşti! Când va creşte, va crede vă viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată dă asculţi!

Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul altuia în faţa lui, fără pic de ruşine. Nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti! Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.

Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.

Să-i ţineţi întotdeauna partea în faţa profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia ce prieteneşte şi bine intenţionaţi vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi!

***

Când veţi ajunge la secţia de Poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, strigaţi tare de faţă cu toţi că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să îl cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.

Pregătiţi-vă pentru o viaţă plină de suferinţă şi remuşcări. O veţi avea…

Episcopul Irineu, „Mamă, ai grijă!”

(traducere de monahul Gherontie Nica, din periodicul „Fluierul păstoresc ortodox”, editat de Mitropolia de Avlonos şi Viotia)

Preluat de aici.

De ce razi cand cineva spune ca ar cumpara un pui de magarus?

 Legenda spune ca un magar s-a oprit in padure in fata unui stejar, in care era ascunsa de mai demult si uitata o icoana a Maicii Domnului. Minunea facuta de Maica Domnului i-a hotarat pe ciobani sa zideasca in acel loc o biserica si un schit. Se spune ca prima biserica a fost facuta din stejarul cu icoana, din lemnul lui fiind pana azi Sfanta Masa. S-a numit initial Schitul Magarului. In anul 1840 se zideste o biserica de caramida, dupa care schitul a devenit manastire de maici. A fost pictata intre anii 1955 si 1958. In 1960 in urma decretului comunist, se desfiinteaza. Reinfiintata in 1993 ca manastire de monahi. Obstea actuala s-a format in jurul unor monahi veniti de la Manastirea Petru Voda.

Parintele Arsenie - Un suspin poate fi o rugaciune

Parintele Arsenie Papacioc "Un suspin poate fi o rugaciune!"

Asistam la o indepartare a laicatului de Biserica. Oamenii nu mai vin la slujbe, nu mai tin legatura cu preotul. Practic, desi unii se autodefinesc crestini, ei nu se comporta ca atare. Cum vedeti situatia acestei categorii, destul de numeroasa din pacate?

Pr. Arsenie Papacioc: Mai intai de toate, aceste constatari nu trebuie sa fie o preocupare in sine: "ca nu vine lumea la biserica". Cel mai bine este sa va ocupati de persoana dumneavoastra, tot asa cum fiecare trebuie sa se preocupe de persoana lui. Toti cei care sunt ispititi sa observe astfel lucrurile, sa se ocupe, mai intai, de ei insisi.

Intr-adevar, este un fenomen ca, acum, nu vine lumea la biserica. Sunt niste momente istorice, psihologice prin care trece acum societatea. Exista prea multe preocupari.

Dar eu sunt foarte sigur - si ma gandesc aici, mai ales, la romani, la crestinii nostri romani - ca, atunci cand aud "bataia clopotelor care cheama viii, plange mortii si imprastie viforile", atunci cand romanul aude clopotele batand, chiar daca nu este un traitor al legii, se inchina, totusi, instinctiv, pentru ca simte ca acest sunet este o chemare, o chemare sufleteasca. Acest moment de tresarire interioara este foarte important. Aceasta clipa ne intereseaza de fapt: clipa ce vadeste starea ascunsa a fiecaruia.

Mersul la biserica este si in functie de preocuparile oamenilor, care sunt, evident, specifice momentului istoric de astazi. Dar, orice clipa poate fi un timp de traire si orice suspin poate fi o rugaciune. Tocmai de aceea importanta este clipa de care vorbeam, cand omul are, in sinea lui, o tresarire. Trist este daca nu exista tocmai aceasta tresarire de moment. Asta este, pe de o parte, si consecinta a 40 de ani de ateism organizat; nu doar un simplu ateism publicat si difuzat, ci un ateism atent organizat.

Dar, cu sabia in mana, cu lanturi la maini si la picioare, am trecut si peste acesti 40 de ani. Acum, insa, traieste o generatie nascuta in ateism, o generatie a carei traire nu este limpezita. Asa ca problemele acestea la care faceati referire, pot fi explicate rational, dar nu este bine sa se faca atata caz, pentru ca aceste lucruri slabesc forta personala a fiecaruia, semanand confuzie. Din cauza greselilor multimii, ajunge fiecare om sa se scuze in sinea lui: "Ce numai eu fac? Vad ca toti fac!"

Deci, cel mai bine este ca noi sa ne rugam pentru rezolvarea acestor lucruri, sa ne rugam pentru oamenii acestia. Redactor: Prin urmare exista rele pe care esti dator sa le observi si sa le arati si celorlalti, dar exista si lucruri pe care, punandu-le in lumina mai mult decat e cazul, le amplifici si le alimentezi?

Pr. Arsenie Papacioc: Sigur ca da! Si oamenii nu-si dau seama de asta. Trebuie sa ne rugam pentru lume.

Fiindca vorbeati despre rugaciune: sfintia voastra spunea: "daca nu e timp suficient pentru rugaciunea limbii, nu trebuie sa inceteze nicicand rugaciunea mintii". Insa, parinte, oamenii s-au schimbat mult: ca vor sau ca nu vor, se gandesc tot timpul la posibilitati si, cei mai multi, din pacate, la lipsa de posibilitati. Cum ii poti arata omului de azi drumul rugaciunii, necesitatea ei?

Pr. Arsenie Papacioc: Dragul meu, ca esti student, te intreb si eu: ce asteptati dumneavoastra, studentii, de la catedra? Sa vi se explice ce este rugaciunea? Este un contact personal, pornit din inima, din constiinta noastra crestina catre Dumnezeu. Normal ca sunt rugaciuni de tipic, dar sunt si rugaciuni personale; cum spuneam inainte, un suspin poate fi o rugaciune. Chiar daca serviciul, ocupatiile, timpul nu permit rugaciuni de tipic, chiar daca nu apuci sa le faci, nu-i atat de grav, dar cu o conditie: sa ai o stare de prezenta continua a lui Dumnezeu in constiinta ta. Asta este important: gandul la Dumnezeu, constientizarea prezentei Lui - asta este o rugaciune la indemana fiecaruia, indiferent cat de ocupat ar fi. Sigur ca rugaciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate si trebuie sa se roage, spunand: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!"

Gandul omului trebuie sa fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gandim ca Dumnezeu ne va cere socoteala pentru tot ce nc-a dat? Frumusete, intelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a ingerilor, daca tinem cont ca lumina ingerilor este mai difuza decat "chipul si asemanarea" care il imbraca pe om), toate aceste bogatii nemaipomenite Dumnezeu Ie-a varsat peste om si, chiar daca esti pacatos, chipul ramane la tine. Privind aceste frumuseti, aceste impodobiri, acest chip, nu putem sa nu ne gandim la El. Tocmai acest gand, asa cum izvoraste el, este o rugaciune.

Este foarte important si trebuie actualizat ca "fara Dumnezeu nu se poate face nimic". Daca "fir de par nu se misca fara voia Lui", dar lumea intreaga? De aceea, e o mare greseala sa nu ne gandim la Dumnezeu. Cum sa ne gandim? Intr-o forma cat mai directa: "Doamne iarta-ma!", "Doamne-ajuta!". Tot asa te gandesti, de exemplu, la sotia ta, Ia iubita ta, te gandesti sau, mai bine zis, ti-e gandul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoana ce-o porti in suflet, gandindu-te la ea intr-o forma simpla. In acest fel tii mereu legatura cu cel iubit. Deci, acelasi lucru este si rugaciunea: un contact permanent al inimii tale cu Dumnezeu.

Poti sa faci rugaciuni ingenunchiate, rugaciuni de tipic sau ... poti sa nu le faci. Dar nu trebuie sa inceteze sub nici o forma acest contact, aceasta relatie cu Dumnezeu, intr-o forma personala si directa.

Dar si aici, in primul rand, trebuie evitate acele aparente care te pacalesc pe tine insuti, crezand ca faci bine ceea ce faci. Sfintii povestesc ca, odata, a venit diavolul la usa unui calugar. impingea diavolul sa intre, impingea si calugarul dinauntru, sa nu-l lase si se ruga in timpul asta: "Doamne Iisuse ajuta-ma, miluieste-ma!" Dar diavolul il impingea mai tare si tot mai tare, mai sa-l biruie, cand, de teama, a strigat calugarul cat a putut de tare "Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!" si imediat a disparut diavolul si, langa el, a aparut Mantuitorul. "De ce n-ai venit pana acum?" l-a intrebat calugarul. "Am venit cand M-ai chemat cu adevarat."

Deci, rugaciunea si gandul la Dumnezeu, daca nu pleaca din inima, sunt spoiala. Cati dintre noi nu patim, asemenea calugarului, la usa sufletului nostru. Cica ne rugam, cica ne impotrivim pacatului, dar numai coplesiti, in momente de mare cumpana, ne gandim cu adevarat la Dumnezeu.

Omul de azi isi limiteaza viata - gandirea si trairile - doar ta cele de aici fi de acum. Credeti ca, atata timp cat omul traieste pentru ce-i aici si nu pentru ce-l asteapta acolo, se mai gandeste la mantuire in masura in care ar trebui sa o faca?

Scopul vietii nu mai este mantuirea, ci realizarea in viata de aici. Scara valorica a omului, fata de care ar trebui sa raporteze totul, se rastoarna, existenta sa limitandu-se de la "ceilalti" la "mine", de la "vesnic" la "acum", de la absolut la prozaic. In aceste conditii, mai poate vedea omul, mai departe de el, spre mantuire?

Pr. Arsenie Papacioc: Asa este, trebuie sa fim mereu preocupati de mantuirea noastra. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat: mantuirea. Si de aceea trebuie sa fugim de obiceiuri si de rutina. Totul in viata trebuie sa plece din aceasta fiinta a vietii noastre: inima.

E adevarat ca problemele sunt multe, dar nu trebuie sa dai drumul la sfoara care te leaga de cer. Daca iti dai drumul cazi in neant, cazi in pacate, cazi in iad. Trebuie sa te tii de aceasta sfoara orice ar fi, oricat de puternice ar fi vanturile. Tine-te cum poti, in felul tau, dar tine-te!

Si sa nu credeti ca Dumnezeu nu ne intelege in momentul istoric prin care trecem. Sigur ne-ntelege.